Suntem în anul de graţie 2017. Fălticeni. Europa.Stare: Vreme mohorâtă. Tribune gri. Dăruire exemplară a micilor fotbalişti pe stadionul Foresta. Fără bâlci.
A fost odată ca niciodată o echipă iubită de fălticeneni. Chimia. Transformată apoi în Foresta. Unica Foresta. Cea care a rămas în inimile noastre. A rămas şi stadionul. De fapt ruinele stadionului pe care Foresta câştiga multe meciuri. Şi mi-l amintesc aici pe cel cu Rapid din Cupa României, ediţia ‘95-’96, când ne impuneam la penalty-uri la poarta dinspre cabine, după un 1-1 muncit, şi cu o galerie cum nu mai fusese alta la Fălticeni. Iar anul următor promovam în divizia A. Ce perioadă, ce bucurie a fost în oraş, ce bucurie era în casa mea. Apoi băteam pe Dinamo cu 4-3. E drept, nu pe stadionul Foresta. Şi deja mă abat de la subiect.
Am o perioadă în care îmi amintesc cu drag şi de proiectul meu din urmă cu vreo 6-7 ani, ziarul de sport online, SportSuceava. Nu e doar asta cauza pentru care mă vedeţi de cîteva săptămâni fotografiind din nou pe stadioanele judeţului, şi cine mă cunoaşte ştie că „microbul” e din familie. Îmi place ceea ce fac, ca hobby, şi se spune că e bine să faci ceea ce-ţi place pentru că devii (mai) pozitiv. Am mers astăzi să petrec o oră pe stadion cu tatăl meu, cu echipa pe care şi el o antrenează. Juniorii de la Foresta Fălticeni. Noua Foresta şi deţinătoarea onorifică a titlului de urmaşa Forestei „lui Huţu”. Am mers să-l văd cum îi felicită pe puşti şi să-mi amintesc cum ne felicita pe noi, cum îi felicita pe cei din generaţiile dinainte de noi şi pe cei din generaţiile de după noi.
Şi pentru că nu mai mersesem de mult pe stadionul Foresta, am intrat cu un gust amar pe gazonul…ce spun aici…e prea mult spus gazon….terenul pe care puştii de 11-12 ani ai Forestei Fălticeni aveau să intre în joc împotriva celeilalte echipe Foresta a judeţului, autointitulata Foresta a Sucevei, urmaşa niciunei Foresta.
Iarbă. Pauză. Iarbă. 2 pauze. Flori. Iarbă. Pauză…… (n.r. pauză, a se citi teren dezgolit de orice fel de urmă de viaţă). Aşa arată fostul teren al Forestei. E drept, avem în târg, puţin mai sus, un stadion frumos, îngrijit şi susţinut (ca şi echipa oraşului, „Şomuzul” din ligile inferioare) de Primărie. Jos pălăria! Iar pe fostul stadion cu care noi, cei din generaţia Foresta anii ’90, avem atâtea amintiri, rămân clipele frumoase şi visele puştilor de-o şchioapă care tânjesc măcar la performanţa de a bate un penalty la poarta dinspre cabine într-un meci de Cupa României, aşa cum o făcea Antoniu, Miu, Schumacher & Co. înaintea următorului meci crucial, barajul de promovare în prima divizie, cu Jiul Petroşani, în ’96.
Un singur bec mai arde, continuu, în exteriorul clădirii. De la el se trage titlul articolului.
Nu acuz pe nimeni. Doar timpul.
Trist, dar adevărat. Lăsaţi-mă să plâng.
